Sunt pline știrile de vești despre oameni care, până mai ieri, aveau funcții importante și ne cereau să avem încredere în ei, să-i votăm, să-i credem și care, de azi încolo, într-o secundă, au devenit urmăriți general, dați în consemn pe la frontierele de care oricum nu se mai ocupă nimeni.
Și mă uit în gol și mă uit la ei și iar mă uit în gol și mă întreb: ce o fi în mintea și în inima acelora care, odată condamnați de o instanță de judecată (care, desigur, poate să se mai și înșele), aleg evadarea, fuga de pedeapsă? Cum se gândesc ei, ce mecanism li se dereglează, aparent pentru a le reda dreptul la libertate și la o viață normală?
Nu reușesc nicicum să-mi explic cum o persoană cu un anumit grad de educație, cu un trecut relativ bogat în spate (și nu mă refer la bogății în milioane de euro), cu un anturaj care ar trebui să atragă cinstea și onoarea, are forța (sau căderea) psihică pentru a o lua la fugă, în clipe de cumpănă, în care o țară întreagă e flămândă și așteaptă breaking-news uri fabuloase.
Primarul de la Baia Mare, că de dumnealui vorbește orice antenă a actualității, a fost, între timp, prins. Într-o Germanie în care, se pare, e imposibil să păcălești pe cineva că ești cine nu ești sau că… nu ești cine ești, de fapt. Sună a banc prost, a glumă de dinainte de Mr. Bean, dar e doar realitate, oglindă curată a vremurilor la care suntem martori.
Despre infracțiunile pentru care l-au condamnat pe Cătălin Cherecheș, n-are sens să vorbesc eu, nefiind nici avocat, nici judecător, nici procuror. Dar despre maratonul Satu-Mare – Augsburg cu siguranță sunt multe păreri pe taraba cu bârfe proaspete.
Și, pe deasupra, alt zornăit de cătușe se abate peste mai marii din România. Un fost prim-ministru și doi foști miniștri ai sănătății sunt scoși de sub imunitatea parlamentară, chiar de președintele imun la orice se întâmplă, bun sau rău, în jurul său, pentru a putea fi cercetați în dosarul care judecă achiziția nebunească a milioane de doze de vaccin împotriva COVID-19, în condițiile în care numărul persoanelor care ar fi putut alege să se vaccineze era cunoscut de autorități în momentul în care s-au făcut comenzile, respectiv achizițiile, și nu avea nicio legătură cu acestea.
Nimeni nu mai e în siguranță în țara asta și asta nu pentru că poliția patrulează și veghează sau pentru că justiția își face treaba fără pată. Nu, nu, nicidecum. Doar că puterea se schimbă și, ca la rotația pământului, din când în când lumina soarelui pică pe câte cineva. Le vine rândul tuturor. Pe Elena Udrea au adus-o din Bulgaria, pe Cherecheș îl vor aduce din Germania, pe Câțu și prietenii săi îi vor coborî din mansardele comode ale parlamentului sau ale altor câteva instituții în care ani de zile le-a fost cald și bine.
Mai sunt și unii care scapă, mi se suflă în cască. Niște condamnați definitiv care, fugind din România, și-au găsit liniștea prin Italia, Grecia sau alte țări care, prin fel de fel de artificii, pot ajunge să devină domiciliu pentru aceia care, dincolo de granițe, ar fi în pușcărie. Dar cazurile acestea sunt rare. Și nici acolo liniștea nu e pentru totdeauna.
Evadarea din „paradisul” numit România se face greu. Și, de multe ori, dincolo de vama la care nu ne mai controlează nimeni cum trebuie, apare o închisoare nouă, care are regulile scrise într-o limbă străină, pe care nu o vorbim, pe care nu o înțelegem. În loc să fugiți, mai bine nu mai greșiți. Sau, dacă greșeala nu e a voastră, în loc să fugiți, rămâneți și încercați, până în ultima zi a vieții, să refaceți firul poveștii și să demonstrați adevărul!
Eroii nu se ascund, eroii nu evadează. În schimb, moartea în picioare e, în continuare, subiect de roman.
Citește și:
Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?
Săptămâna altfel, săptămâna la fel
Și, totuși, de unde prețurile astea?